MODELUL SOCIAL AL DIZABILITÀŢII
de Grant Carson


SAIF
FORUMUL SCOŢIAN PENTRU INFORMARE ACCESIBILĀ

La ora actuală Grant Carson este Managerul Serviciilor de Cazare şi Încadrare în Muncǎ la Centrul de Viaţă Independentă din Glasgow şi lucrează acolo din 1995.
Soluţii pentru Accesibilizarea Locuinţelor este un serviciu care asigură informaţii, sfaturi şi sprijin persoanelor cu dizabiltăţi pentru găsirea unei locuinţe. Soluţiile pentru angajare ajutằ persoanele cu dizabilitati sằ îşi găsească de lucru.
Grant s-a alăturat Forumului Scoţian pentru Informare Accesibilă (SAIF) în 1997 si a contribuit in mai multe comitete şi publicaţii.
El îndeplineşte funcţia de director neexecutiv al Consiliului de Sănătate din Greater Glasgow si Clyde, fiind de asemenea Presedinte al Asociaţiei de Locuinte Margaret Blackwood. Grant a fost persoană cu dizabilităţi din fragedă copilărie şi are o experienţă deosebit de mare în instruirea privind egalitatea persoanelor cu dizabilităţi.


SAIF
FORUMUL SCOŢIAN PENTRU INFORMARE ACCESIBILĀ


Forumul Scoţian pentru Informare Accesibilă (SAIF) este finanţat de către guvernul scoţian pentru a promova şi asigura îndrumări referitoare la accesibilizarea informaţiei pentru persoanele cu dizabilităţi.
Această organizaţie este alcătuită din 21 de persoane membre ale unor organizaţii conduse de către persoane cu dizabilităţi şi reprezentanţi ai celor care oferă informaţii în diverse domenii de activitate. Ea are 2 angajaţi cu jumătate de normă şi este membră a organizaţiei Focusul Consumatorilor din Scoţia.
SAIF a publicat Standardele pentru Informatia si Furnizarea de Sfaturi privind Dizabilitatea in Scotia.


Mulţumiri

Adresez multe mulţumiri lui :
John Dever, de la Centrul pentru Viaţă inclusivă din Glasgow pentru nepreţuitele sale sugestii şi sfaturi care m-au ajutat foarte mult;
Reţelei Circles pentru graficele cu modelul social şi medical al dizabilităţii;
Maggie Cameron de la Centrul pentru Viaţă Integrată din Lothian pentru mai multe grafice cu modelul social şi medical al dizabilităţii;
Mary Evans de la Organizaţia Scoţiană de Dislexie şi SAIF pentru lectura finală a materialului, designul şi sfaturile referitoare la aspectul final al broşurii;
Membrilor Grupului de lucru al SAIF referitor la Standarde care m-au îmdrumat pe tot parcursul elaborării prezentei broşuri.


Ce este dizabilitatea ?


Există două modele diferite ale dizabilităţii, modelul medical şi cel social. Un model reprezintă un cadru pentru înţelegerea informaţiei primite.


Modelul Medical al Dizabilităţii


În cadrul modelului medical, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o problemă individuală. Dacă o persoană are o infirmitate vizuală, de mobilitate sau auditivă de exemplu, incapacitatea sa de a vedea, merge sau auzi, este percepută ca fiind dizabilitatea sa personală.
Modelul medical este uneori, de asemenea, cunoscut drept „modelul tragediei personale” pentru că priveşte difi-cultăţile prin care trec persoanele cu infirmităţi, ca fiind provocate de modul in care sunt formate trupurile lor şi de experienţa pe care o au în a face anumite lucruri.

Definiţii tipice bazate pe această pecepţie limitată sunt cele oferite în mod tradiţional de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1980-Manual referitor la consecinţele bolii-OMS, Geneva), care defineşte următorii termeni, astfel:

Infirmitate: orice pierdere sau funcţionare anormală de natură psihologică, fiziologică sau anatomică a unei structuri sau funcţii.

Dizabilitate: orice restricţie sau lipsă ce apare de pe urma unei infirmităţi ce nu permite respectivei persoane să întreprindă orice activitate în modul sau gama ce sunt considerate ca fiind normale pentru o fiinţă umană.

Handicap: un dezavantaj pe care îl are o anumită persoană de pe urma faptului că are o infirmitate sau dizabilitate care o împiedică să îndeplinească un rol considerat normal în funcţie de vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali de care beneficiază respectiva persoană.

Acest gen de definiţie se găseşte într-o contradicţie atât de mare cu experienţele cotidiene ale persoanelor cu dizabilităţi, încât era inevitabil că trebuia să se producă o schimbare. Pentru aceasta categorie de persoane era limpede faptul că, în absenţa oricărei posibilităţi de vindecare a stării lor fizice de sănătate, infirmitatea trebuie privită ca o permanenţă, un factor constant în relaţia dintre ele şi societatea cu care încearcă să interacţioneze.

De aici rezultă faptul că orice nereuşită în interacţiunea dintre individ şi societate trebuie depăşită printr-o restructurare a mediului social şi fizic care înconjoară respectiva persoană. Prin urmare era necesară elaborarea unor definiţii care să ţină seama de particularităţile multor persoane cu infirmităţile lor deosebite si care să abordeze efectul pe care îl are asupra acestei categorii de persoane mediul social şi fizic care le înconjoară.

Atunci când oamenii, precum politicienii şi managerii, se gândesc la dizabilitate în acest mod individualizat, ei au tendinţa să-şi concetreze eforturile spre „compensarea persoanelor infirme” pentru lucrurile care sunt greşite în corpurile lor. Exemple în acest sens le constituie faptul că acestei categorii de persoane îi sunt destinate anumite prestaţii sociale speciale şi că i se asigură servicii speciale separate de cele destinate marelui public.

Modelul medical al dizabilităţii afectează de asemenea şi modul în care persoanele cu dizabilităţi gândesc despre sine. Multe persoane cu dizabilităţi ajung să creadă mesajul negativ conform căruia toate problemele acestei categorii de persoane derivă din faptul că trupurile lor nu sunt „normale”.

Persoanele cu dizabilităţi pot fi de asemenea determinate să creadă că infirmităţile lor le împiedică în mod automat să ia parte la activităţile comunităţii în care trăiesc.
Acest gen de autoflagelare şi oprimare sufletească poate determina persoanele cu dizabilităţi să fie mai puţin disponibile să înfrunte excluderea la care sunt supuse de către comunitatea în care trăiesc.

Modelul Social al Dizabilităţii




Acest model a fost creat chiar de către persoanele cu dizabilitaţi. El s-a constituit în primul rând într-un rezultat al răspunsului pe care societatea l-a dat nevoilor lor, dar şi ca urmare a experienţelor trăite de ele în cadrul sistemului sanitar si de asigurări sociale care le determina să se simtă izolate şi oprimate din punct de vedere social.

Negarea şanselor, restricţionarea alegerii şi a autodeterminării precum şi lipsa controlului asupra sistemelor de sprijin din viaţa lor le-au determinat să pună la îndoială prezumţiile subiacente care asigurau dominaţia tradiţională a modelului medical.

În cadrul modelului social, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o relaţie inegală în cadrul unei societăţi în care nevoilor persoanelor cu infirmităţi li se acordă adesea prea puţină atenţie sau deloc.

Oamenii cu infirmităţi devin persoane cu dizabilităţi din cauza faptului că ei sunt excluşi de la participarea în cadrul manifestărilor comunităţii în care trăiesc datorită existenţei unor bariere fizice, organizatorice şi de atitudine.

Aceste bariere îi împiedică să dobândescă un acces egal la informaţie, învăţământ, încadrarea în muncă, transport public, locuinţe şi şanse de a desfăşura o viaţă socială şi de petrecere a timpului liber.

Totuşi, evoluţiile recente promovează incluziunea. Legislaţia antidiscriminatorie, politicile referitoare la egalitatea de şanse precum şi programele de acţiune afirmativă au apărut pentru că acum se recunoaşte pe o scară mult mai largă faptul că persoanele cu dizabilităţi sunt împiedicate într-un mod nedrept sau resctricţionate în încercarea lor de a lua parte la o gamă foarte largă de activităţi sociale la care persoanele fără dizabilităţi au acces şi le consideră ca pe un fapt de la sine înţeles.

În Marea Britanie care este o ţară dezvoltată, având a cincea economie pe plan mondial, dispunem de cunoştinţele, experienţa, tehnologia şi bogăţia pentru a înlătura barierele care continuă să excludă persoanele cu dizabilităţi de la egalitatea de şanse.

Majoritatea persoanelor vor avea o dizabilitate cândva pe parcursul vieţii, dobândind-o, fie datorită bolii, fie accidentelor sau îmbătrânirii.De exemplu lipsa informaţiilor tipărite cu litere foarte mari (litere elefant) poate avea un efect generator de dizabilitate în cazul multor persoane mai în vârstă, din cauza faptului că, acuitatea lor vizuală suferă modificări odată cu trecerea timpului şi ele numai sunt în stare să citească tipăriturile care au un corp de literă de mărime obişnuită.

Definiţiile din cadrul modelului social al dizabilităţii au fost propuse pentru prima dată de către Uniunea Persoanelor cu Infirmităţi Fizice care luptau împotriva Segregării (Principiile Fundamentale ale Dizabilităţii elaborate de către UPAIS în 1976) şi ele sunau după cum urmează:

Infirmitatea: lipsa parţială sau totală a unui membru, sau posesia unui membru cu deficienţe, lucru valabil şi pentru un organ sau mecanism al trupului.

Dizabilitatea: dezavantajul sau limitarea activităţii cauzate de organizarea socială actuală care ţine seama prea puţin sau chiar deloc de persoanele care au infirmităţi fizice şi astfel le exclude de la participarea în cadrul activităţilor sociale obişnuite, destinate marelui public.

Din această definiţie concetrată pe social persoanele cu dizabilităţi au dezvoltat o conştiinţă de sine cu privire la faptul că sunt un grup social dinstinct.

Această viziune nouă asupra dizabilităţii le-a dat puterea să-şi dezvolte propriile lor organizaţii formate din şi controlate de către utilizatori.

Aceste noi organizaţii, ca de exemplu Centrele pentru Viaţa Independentă, au devenit o platformă de promovare a încrederii între persoanele cu dizabilităţi, dându-le posibilitatea să facă lobby şi să desfăşoare diverse campanii menite să promoveze schimbările în domeniul politicii sociale.

Totuşi, barierele generatoare de dizabilitate, pe care le-au înfruntat în trecut, pot continua să aibă un efect negativ. De exemplu, acelea dintre persoanele cu dizabilităţi care au absolvit şcoli segregate, s-ar putea să fi dobândit calificări educaţionale, de mai slabă calitate decât copiii fără dizabilitate din aceeaşi grupă de vârstă, acest lucru s-a întâmplat pur şi simplu doar pentru că şcolile „speciale” pe care le-au absolvit nu le-au asigurat o programă şcolară de aceeaşi calitate ca şi cea de la o şcoală de masă.

Aceste bariere nu au nici o legătură cu starea fizică a persoanelor cu dizabilităţi:ele sunt create de către oameni, aşa încât pot fi înlăturate.

Persoanele cu dizabilităţi, indiferent de natura infirmităţii lor, prea adesea au o trăsătură comună a excluderii, aşa după cum subliniază Ken Davis:

„O persoană cu dificultăţi de auz poate să nu aibă nici o dificultate în a se urca într-un mijloc de transport în comun, în timp ce o persoană paralizată, utilizatoare de fotoliu rulant, probabil că de cele mai multe ori nu ar putea să facă aceeaşi călătorie ca şi persoana surdă. Prin contrast, persoana paralizată ar putea să nu aibă nici o dificultate în a-şi face cunoscută la autogară intenţia de a se urca în autobuz, în timp ce s-ar putea ca persoana surdă să nu fie în stare deloc să facă acelaşi lucru”.(Modelul Social al Dizabilităţii-Trasând condiţiile unei noi dezbateri-de Ken Davis, publicată de către Coaliţia Persoanelor cu Dizabilităţi din Derbyshire, în septembrie 1996, ediţie revizuită).

Procentul de încadrare în muncă în rândul persoanelor cu dizabilităţi din Scoţia este de 47% comparativ cu 82%în rândul persoanelor fără dizabilităţi (Comisia pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi-Raport cu privire la dizabilitate, martie 2004). Imposibilitatea de a-şi câştiga existenţa poate apărea din cauza unei game largi de bariere ce pot fi depăşite cum ar fi lipsa de acces la transportul în comun sau atitudinile negative ale unora dintre angajatori.

De aici rezultă faptul că, dacă se doreşte ca persoanele cu dizabilităţi să se poată alătura activităţilor sociale obişnuite, ceea ce costitue un drept uman fundamental în cazul lor, atunci trebuie schimbat modul de organizare a societăţii.

Forumul Scoţian pentru Accesibilzarea Informaţiei (SAIF) respinge modelul medical al dizabilităţii acceptând următoarele:

● Că persoanele cu dizabilităţi au fost excluse dintotdeauna din rândurile societăţii obişnuite şi pot continua să fie nevoite să înfrunte discriminări şi prejudecăţi, fapt care conduce la dezavantajarea şi excluderea lor.

● Că dizabilitatea este rezultatul barierelor pe care trebuie să le înfrunte persoanele cu infirmităţi.

● Că în vreme ce multe persoane au infirmităţi fizice, sau senzoriale, sau dificultăţi de învăţare, sau trăiesc avand probleme de sănătate mintală, nu infirmitatea individului este cea care crează dizabilitatea, ci modul în care societatea răspunde acestor infirmităţi.

● Că ura faţă de persoanele cu dizabilităţi este o formă de oprimare la fel ca şi rasismul, misoginismul sau homofobia.


Modelul Social al Dizabilităţii şi implicaţiile sale pentru asigurarea informaţiilor

Acest model se referă la barierele pe care trebuie să le înfrunte persoanele cu dizabilităţi în viaţa cotidiană. De exemplu dacă un utilizator de fotoliu rulant nu poate urca pe scări, atunci în locul respectiv ar trebui să fie montată o rampă de acces sau un lift. Dacă o persoană nevăzătoare nu poate citi informaţia scrisă în alfabet obişnuit, atunci soluţia constă în asigurarea acestei informaţii într-un format alternativ ca de exemplu audio sau braille.

Prin asigurarea unor modificări rezonabile şi satisfăcătoare, barierele pot fi depăşite şi acest fapt poate avea un impact pozitiv asupra vieţii persoanelor cu dizabilităţi.
Acest lucru trezeşte speranţa că putem elimina discriminarea prin eradicarea acestor bariere cu sprijinul aliaţilor noştri fără dizabilităţi.

Este important să recunoaştem rolul foarte important pe care limbajul l-a avut în întărirea preconcepţiilor societăţii cu privire la diverse grupuri de oameni.

În acelaşi fel în care femeile şi persoanele provenite din diverse grupuri culturale au identificat puterea limbajului în promovarea misoginismului şi rasismului persoanele cu dizabilităţi au devenit mai sensibile la modul în care cuvintele perpetuează comportamentul şi limbajul discriminator.

Utilizarea limbajului nu este deloc dificilă. Există câteva reguli simple care vă ajută să înţelegeţi ce trebuie să spuneţi şi de ce.

În privinţa persoanelor cu dizabilităţi ca grup, indiferent de infirmitate, utilizaţi termenul persoane cu dizabilităţi. Dacă vă referiţi la boala sau starea de sănătate a cuiva, atunci termenul infirmitate este general acceptat ca fiind expresia potrivită. De exemplu: „persoane cu o infirmitate vizuală, sau auditivă, sau fizică”.

Consililul Naţional al Persoanelor cu Dizabilităţi din Marea Britanie şi alte organizaţii controlate de utilizatori, folosesc termenul dizabilitate pentru a desemna dezavantajul sau restrângerea de activitate provocată de organizarea societăţii contemporane care ia prea puţin în seamă sau chiar deloc oamenii care au infirmităţi si astfel îi exclude din activităţile sociale curente la care participă toţi ceilalţi.

Prin urmare dizabilitatea este o formă distinctă de oprimare socială şi se concentrează asupra barierelor, atitudinale, de mediu înconjurător şi organizatorice, care împiedică persoanele cu dizabilităţi să beneficieze de egalitate de şanse în domeniul învăţământului, încadrării în muncă, locuinţei, transportului, petrecerii timpului liber etc.

Având în vedere definiţia de mai sus, nu are nici un rost să spunem persoane cu dizabilităţi, la fel cum nu am spune persoane cu pielea neagră, sau persoane cu gen femeiesc, de exemplu. Expresia persoane cu dizabilităţi este folosită cu adevărat pentru a lega oamenii de starea lor de sănătate şi sugerează implicit faptul că dificultăţile pe care această categorie de persoane trebuie să le înfrunte sunt un rezultat al infirmităţilor de care ele suferă.

Expresia „persoană cu dizabilităţi de învăţare” este încă folosită în mod obişnuit.
Totuşi, organizaţii precum People First şi Values into Action (VIA) folosesc acest termen pentru a descrie infirmitatea respectivă. Acest lucru se întâmplă deoarece ei au întrebat persoane cu acest gen de infirmitate cum preferă să li-se spună.Termenul dizabilitate ar trebui prin urmare să fie rezervat pentru a denumi mecanismele de oprimare socială pe care le înfruntă toate persoanele cu dizabilităţi.

Organizaţiile controlate de utilizatori preferă să utilizeze termenul de persoană fără dizabilităţi pentru a descrie persoanele care nu au nici o dizabilitate. Există o anumită aroganţă bazată pe superioritatea biologică în utilizarea termenului de persoană normală. Pe lângă aceasta, termenul de persoană fără dizabilităţi sugerează existenţa unei legături continue între toţi oamenii indicând faptul că dizabilitatea afectează cu timpul pe toată lumea.

Limbajul –O Listă De Control cu Exemple de Bună Practică

De evitat / Jignitor
De preferat
Victimă a...

Persoană care are...
Persoană cu...
Persoană care trăieşte cu...
Schilodit de...

Persoană care are...
Persoană cu...
Suferind de...

Persoană care are...
Persoană cu...
Afectat de...

Persoană care are...
Persoană cu...
Imobilizat în fotoliu rulant
Persoană care utilizează un fotoliu rulant sau utilizator de fotoliu rulant
Invalid (nevalabil, nul)
Persoană cu dizabilităţi
Handicapat mintal
Persoană cu dizabilităţi
Handicapaţi
Persoană cu dizabilităţi
Damblagii
Persoană cu dizabilităţi
Persoane cu handicap
Persoană cu dizabilităţi
Spastic
Afectat de paralizie cerebrală
Surdo -mut
Surd sau persoană care are o infirmitate de auz
Schilod sau schilodit
Persoană cu dizabilităţi sau persoană care are infirmităţi legate de mobolitate
Orbi
Nevăzători sau persoane cu infirmităţi vizuale
Surzi
Persoane surde
Handicapaţi mintal, inapoiaţi, proşti
Persoane cu dificultăţi de învăţare
Retardat, idiot, imbecil, dus cu capu
Persoane cu infirmităţi mentale de dezvoltare
Mut, mutulică, prostănac
Persoană cu infirmităţi de vorbire
Bolnavi mintal, pacienţi duşi cu capu, nebuni
Persoană cu infirmităţi mintale sau supravieţuitor, utilizator al sistemului de sănătate mintală
Anormal
Persoană diferită/persoană cu dizabilităţi
Pacient
Persoană
Nevoi speciale
Nevoi individuale
Special
Toată lumea este specială!

Măsuri practice pe care le puteţi lua pentru a satisface necesităţile de informare ale majorităţii persoanelor cu dizabilităţi

· Produceţi toate informaţiile într-un limbaj simplu şi tipăriţi-le cu un corp de literă cu mărimea de cel puţin 12 puncte, de preferat 14 puncte.

· Utilizaţi un corp de literă limpede si uşor de recunoscut, sans serif. Utilzaţi o hârtie mată cu culori contrastante. Îndreptaţi rândurile tipărite câtre stânga. Nu tipăriţi propoziţiile cu litere mari în întregime.


· La cerere, asiguraţi informaţiile în formate alternative cum ar fi tipăriturile cu litere elefant, formatul audio, braille şi o versiune simplificată uşor de înţeles.

· Folosiţi interpreţi pentru persoanele care au nevoie să comunice în limbajul mimico-gestual sau într-un limbaj aparţinând altei comunităţi.

· Dacă aveţi un website, proiectaţi-l şi dezvoltaţi-l într-un mod care să-l facă accesibil pentru persoanele cu dizabilităţi.

· Asiguraţi orice serviciu intr-un mod flexibil, utilizând acolo unde este cazul, vizitele la domiciliu, comunicarea telefonică, internetul sau diverse ore de începere a programului.

· Asiguraţi-vă cu privire la faptul că, clădirile pe care le folosiţi sunt în întregime accesibile persoanelor cu infirmităţi de mobilitate sau senzoriale.

· Daţi publicităţii materiale care să spună persoanelor cu dizabilităţi ce puteţi şi ce nu puteţi face.

· Aveţi relaţii bune de colaborare cu alte instituţii care asigură servicii, ce vă pot ajuta la nevoie şi încheiaţi acorduri de colaborare care să vă permită să faceţi schimb de clienţi.

· Solicitaţi cu regularitate şi în mod organizat din partea persoanelor cu dizabilităţi păreri referitoare la accesibilitatea serviciului pe care îl oferiţi.

· Implicaţi persoanele cu dizabilităţi în planificarea serviciului şi pregătiţi-le pentru a-l oferi ele însele.

Există două modele ale dizabilităţii:

(1)Modelul medical

Acest model consideră că persoana cu dizabilităţi reprezintă problema.




(2)Modelul social

Acest model consideră că societatea reprezintă adevărata problemă.


Modelul medical al dizabilităţii

Cele două grupuri principale de probleme la care trebuie să ne gândim sunt:

Infirmitatea-este problema voastră!



Dizabilitatea-este problema voastră!





Modelul social al dizabilităţii.

Există două grupe principale de probleme la care trebuie să ne gândim de asemenea şi în cadrul acestui model.


Infirmitatea-face parte din mine.


Dizabilitatea-este o problemă a societăţii în care eu trăiesc.




Utilizând modelul social toate persoanele cu dizabilităţi au dreptul să se integreze pe deplin în societatea în care trăiesc.



Scocietatea este cea care trebuie să se schimbe şi nu persoanele cu dizabilităţi.